Polobocul lui Anton

Nu e nici fotbal. Nici politică nu e, dar, în bunul obicei românesc, toată lumea se pricepe la el. Învăţământul este subiect de discuţie şi la masa de Sfântul Nicolae, şi în taxi, ba şi la piaţă, dacă vreo precupeaţă îţi reproşează că „n-ai învăţat nimic la şcoală”. Că vorbim cu toţii despre învăţământ şi educaţie nu e rău deloc. Aş zice că-i foarte bine, fiindcă şcoala e un serviciu public, de interes naţional şi ce se întâmplă la şcoală şi cu şcoala trebuie să ne intereseze în cel mai înalt grad. În România, poziţia şi opinia părinţilor în legătură cu mediul şcolar, cu chipul şi ritmul şcolii, sunt instituţionalizate în şedinţele cu părinţii sau în raporturile bine statuate dintre părinţi şi direcţiunea şcolii. Din păcate, nici directorii, nici profesorii, dar nici părinţii nu transformă această oportunitate într-o relaţie funcţională, spre binele elevilor. La şedinţă toată lumea tace, după – toată lumea vorbeşte. Toată lumea se pricepe şi fiecare doreşte ca şcoala să arate fix aşa cum spune el sau ea. Ei bine, adevărul nu-i chiar acesta, însă ceea ce e mai important de spus acum este că nu e nici un păcat dacă rămânem doar la faza de „dezbatere”. Când însă nivelul acesteia nu depăşeşte genunchiul broaştei, iar iniţiatorul este chiar ministerul de resort, avem motive să ne îngrijorăm. Ultima ispravă în acest sens a comis-o dl. ministru Anton Anton în cele două săptămâni cât s-a aflat în pâine. Metodologia prin care se propune salarizarea profesorilor în funcţie de aprecierile părinţilor şi ale elevilor e dovada elocventă a populismului de doi lei sub care s-a aflat destinul şcolii în ultimii ani.
Sigur, dl. Anton a iniţiat acest „mare” act de reformă a şcolii cu gândul ascuns că, arătându-le pisica dascălilor, aceştia vor conteni cu cererile lor de majorare a salariilor, dar efectul, din păcate, nu-i acesta, ci este tocmai acela al introducerii datului cu părerea despre şcoală, ca despre fotbal sau politică.
Să fiu bine înţeleasă: nu e nimic în neregulă dacă părinţilor şi elevilor li se cere opinia în legătură cu activitatea dascălilor. E chiar în trendul european şi mondial să-l întrebăm pe elev dacă profesorul lui îi explică suficient lecţia, încât el s-o poată înţelege din clasă. Este chiar indicat să-l întrebăm pe părinte ce părere are despre fondul clasei, fiindcă el îl plăteşte. Este în regulă să aflăm de la acelaşi părinte dacă este satisfăcut de cât se ocupă profesorul de copilul lui. Când spunem că dascălul nu e punctual la ore, sau îl urechează pe copil fiindcă nu şi-a făcut tema, este în regulă. Iar când ne plângem că „domnul” îşi povesteşte viaţa în loc să predea lecţia, totul este OK. De aici însă, la a întreba părinţii şi elevii dacă profesorul X ştie matematică, dacă ştie română, sau dacă e capabil să noteze corect elevul, este un drum lung. Părintele nu are cum să facă o evaluare obiectivă a conţinutului, metodelor şi tehnicilor didactice ale dascălului, din multe motive, dintre care cel mai la îndemână este acela că nu are competenţa profesională să facă această judecată de valoare.
Putem crede că Gigel dintr-a VII-a va fi capabil să dea o notă profesorului său de matematică, evaluând prin aceasta dacă dascălul ştie bine matematică sau nu? Sigur, putem crede asta, dacă mintea ne-a plecat cu sorcova. Evaluarea dascălilor de către părinţi şi elevi, fără a lămuri exact ce anume din activitatea profesorului se are în vedere, echivalează cu imaginea lui Păcală care aduce soarele în casă cu polobocul. Altfel spus, cu asemenea iniţiative, ideea corectă de a crea un sistem obiectiv prin care să evaluăm şi să salarizăm activitatea dascălilor este expediată în derizoriu. Ne mai întrebăm, apoi, de ce se alege praful de orice încercare de a schimba faţa şcolii noastre!

melania.vergu@gandul.info
Sursa:Gandul